Bunissima

Eu nu înțeleg de ce toată lumea râde de Geoană pentru că a avut curajul orbesc să spună că împotriva lui s-au folosit forțe oculte, dar toată lumea ia în serios ideea că un om invizibil din cer, care, prin forțele oculte ale lui, guvernează cumva destinele, gândurile și curajul de a înfrunta viața așa cum e ea.

Dar Haiti, oamenii aia ce au făcut? A, așa cum a zis un mare idiot la teve aici, e din cauză că au făcut pact cu diavolul.

După ce m-am trezit și m-am spălat pe față, ca să pot vedea mai bine, am avut plăcuta supriză de a descoperi fulgi de zăpadă căzând peste acoperișul clădirii din față și peste copacii încă verzi.

Amintiri din trecut au apărut precum luminile de la geamurile unui tren în noapte ce trece clănțănind cu repezeală pe lângă tine.

Amintiri plăcute, din România copilăriei mele, cu umbrele focului din soba de teracotă jucând voios pe pereÈ›i, È™i bunica mea care își făcea zgomotos cafeaua în camera de mijloc, la ivirea zorilor…

Au apărut amintiri mai puÈ›in plăcute, din zilele lungi de generală când aveam mereu picioarele ude pentru că la vremea aceea încă nu se fabrica încălțăminte bună. Cât de lung îmi părea drumul de la È™coală până acasă, chinuită fiind de foamea de la sfârsitul orelor È™i de picioarele ude. Și idiotul ăla, unu’ Luță, care mi-a dat cu un bulgare mare de zăpadă în cap È™i după aia a râs, ca È™i cum eu începusem să plâng spre amuzamentul lui. Cred ca nici în ziua de azi nu are prietenă, pentru că era bou, de rasă.

Am revăzut chiar și ziua în care aveam vreo patru-cinci ani iar sora mea vreo doi-trei, când ea a cazut în fund, cu costumul ei de fâș albastru cu blăniță albă sintetică, și se uita răcnind înciudată la mine printre lacrimi, din poteca făcută cu lopata în zăpada cât mine de înaltă. Și cât de satisfăcută eram eu la necazul ei.

Revenind însă în lumea asta pragmatică și făra empatie, azi A NINS ÎN HOUSTON.

Și nu e zi orice zi ziua în care ninge aici! O zi în care ninge aici, e un eveniment, e un motiv pentru oameni să panicheze È™i să facă nesfârÈ™ite comentarii pe twitter, să se mire încontinuu că NINGE ca È™i cum Pământul ar fi fost invadat de alieni, cu tot felul de scenarii apocaliptice despre cum nu o să mai ajungă ei acasă, cum o să îngheÈ›e toate highwayurile lor numeroase ca firele de păr de pe spatele unei maimuÈ›e, cum lumea o să se oprească È™i cum o să fie mai rău decât un COD ROȘU. Ba pentru unii e motiv sa plece de la job la juma’ de zi, să fie acasă în caz că stratul de zăpadă se face mai mare de 1cm, iar pentru alÈ›ii chiar să nu se mai ducă la mucă deloc, că, ce pana mea, ninge!

Eu una am învățat la școală temperatura la care îngheață apa în Celsius, și aici în Farenheit, și, compilând știința asta cu datele de pe accuweather.com care spunea că erau 6 grade C la amiază (zăpada era deja lapoviță, dar lapovița e aici pentru avansați) iar că în următoarele două săptămâni temperaturile vor fi practic în medie 10 grade, am concluzionat că fericirea de a vedea zăpada de un metru pentru o mică perioadă, măcar de Crăciun așa, îmi este practic refuzată de zeul vremii. Ca un deget imens gesticulând în ceruri: NU-NU!

Oamenii de aici nu au auzit de accuweather.com. Dar, problema lor nu e faptul că nu știu să dea un search pe google ci că nu știu temperatura la care îngeață apa.

E un festival care are loc în fiecare an È™i durează două luni. Adică încă mai aveÈ›i timp să aplicaÈ›i pentru viză È™i să veniÈ›i să vizitaÈ›i, bineînÈ›eles, dacă doriÈ›i. Dar cum nu mă preocupă modul în care vă petreceÈ›i vacanÈ›ele (deÈ™i sincer, nu e mare lucru de văzut, la o adică, fac eu rapid un rezumat!) o să merg mai departe în încercarea mea de a îmi aminti cam care e treaba cu festivalu’ asta. Dar mai bine las imaginile pe care le-am imortalizat să vorbească de la sine, sunt foarte elocvente. Imaginile sunt imortalizate cu preÈ›ioasa mea camera foto. A, apropo, am făcut totuÈ™i o mica descriere la fiecare fotografie, ca să aveÈ›i o idee cât de cât despre ce reprezintă.

Unu’ care vindea murături la copii.

O adunătură de oameni.

Decorul general.

Au apărut și unii din Războiul Stelelor în schemă.

Regele cu alaiul său la picnic.

Una care se maimuțărea pe acolo.

Una care nu se maimuțărea.

Una care mustăcea, știm noi de ce.

Un grup (după cum vedeți, fata de mai sus face parte din grupul acesta) de dansatoare indoano-balcano-braziliene (au zis ceva și de România la un moment dat, pe bune) care cică dansau țigănește, așa ziceau ei, dar de fapt erau dansuri orientale din alea din buric, după cum reiese și din îmbrăcămintea lor.

Cam așa a fost. Dacă mai vreți detalii, mă duc înapoi la festival, la cerere. Ma gasiți la numelemeu coadă de maimuță houstonrenaisancefestival punct com

ÃŽn urmă cu aproximativ trei ani, pe când locuiam la BraÈ™ov, încă mai foloseam metoda “trimisul pe autocar” a diverse obiecte, pachete, plicuri È™i cam tot ce era necesar. La un moment dat tatăl meu, deÈ™i nu tâmplar de meserie, a dat formă unor scânduri pentru o masă care urma să fie asamblată de viitorul proprietar. Cum avea să se dovedească mai târziu, răbdare, un ciocan, multe cuie È™i mult zgomot au făcut treaba. A È›inut un an È™i ceva fară să se rupă, rezistând la greutate È™i zgâlțâindu-se la orice atingere. ÃŽn final am dezasamblat-o È™i am auncat-o.

Proaspăt fabricată, masa a ajuns cumva în București, la sora mea. Pentru că ea nu avea nevoie de ea, s-a hotarât de comun acord că masa îmi va reveni, și că mi-o va trimite pe autocar. Zis și făcut. O trimite și îmi spune că șoferul vrea o sută cincizeci de mii trei sute de mii (adica 15 30 ron, dar la vremea respectivă se folosea sistemul vechi), pe care urma să i-i dau eu la destinație, pentru că ea nu îi dăduse binemeritatul bacșiș. Și că i s-a părut că șoferul era țigan. Cerea prea mult. Nu căra el masa în spate de la București, ci stătea doar stingheră in spatele autocarului.

Când a sosit Șoferul, mi-a zis ca nu poate să lase din preÈ›, pentru că el chiar avea un bon tăiat de firmă pentru suma aia, pe care mi-l poate arăta chiar pentru a îmi dovedi, după ce îl face… Că e prin urmare imposibil să îmi dea masa fără banii ăia. Am stat, cred, mai bine de o jumate de ora încercând să-l conving că ăsta e un fel de jaf la scală mică, un fel de È™antaj, si că nu poate să sechestreze un bun ce nu-i aparÈ›ine. Mai ales că eu îi oferisem cincizeci de mii, o sumă foarte rezonabilă la vremea aceea. I-am zis că nu am telefon să o sun pe sora mea, ca să imi confirme suma, el insistând să o sun, È™i că sora mea îmi spusese doar ora la care ajunge masa, nu È™i suma. El nu È™i nu. Voia banii toÈ›i, aÈ™a cum erau pe bon. Ba putea să lase la minim o sută zece, dar nu mai puÈ›in. Am încercat să fac apel la un sentiment uman de înÈ›elegere acolo, de compătimire sau de milă, ceva, ba chiar am dat-o È™i pe partea religioasă, spre ruÈ™inea mea, pentru că… uf, nu sunt religioasă. Nu am reuÈ™it să o duc la capăt cu el. Mi-a zis să ma prezint cu toÈ›i banii a doua zi la cutare oră, că dacă nu aruncă masa pe nu È™tiu unde, pe autostradă, doar să nu mi-o dea, aÈ™a cum mi-a spus franc.

Șoferul era țigan, într-adevăr. Lăcomia lui m-a frustrat enorm în seara aceea. L-am urât pentru că s-a comportat fără pic de bun simț, aceeași stare de spirit și valoare morală pe care țiganii o exploatează în general la ceilalți. Și pentru că am simțit că era determinat să profite pur și simplu de situație, fără alte considerente, simplu si curat, fără mustrări de conștiință. Însă nu am renunțat. Știind care era compania la care era angajat, am căutat, am sunat, am navigat pe internet, până am aflat cine era șeful, cu care am și vorbit a doua zi și i-am prezentat situația. Nu știa prea multe despre șofer așa ca mi-a zis să revin cu un telefon. În scurt timp am ajuns din nou la autogară, cu aceiași cincizeci de mii și cu mobilul în buzunar. Îmi zice Șoferul:
-Ai toți banii?
-Nu, dar cred că ar trebui să iei cei cincizeci de mii.
-De ce aÈ™ face asta?
-Pentru că, zic eu scoțând telefonul din geacă, dacă vrei, putem să vorbim cu șeful tău să vedem ce are și el de zis.
Furios, se duce la mașină și scoate un sac de rafie plin de lemnărie. Pe fața lui am văzut că de obicei nu e el cel înfrânt. Nu e niciodată prea târziu. Întinde mâna și îi dau cincizeci de mii.

A stroll around the city with the memory of some simpler things:

roses in a church’s garded-

some of the best greek fries with feta-

the Zavoi Park at night-

A cloudy spring day. It was not cold nor warm. There were joyful times when life was simpler. Nonetheless, love is all the same.

I miss BraÅŸov and I love everything that it represents for me.

This is an old card I have found in my family’s “archive”. It was used during the communism to measure the food you got, mainly the bread, flour and oil. The people who lived in the contry side were forced to give either milk, eggs, meat and fruits alltogether, or cereals, depending on what people were cultivating and growing in different areas.

You could’ve gotten each month one kilogram of flour (= 2 pounds), one of oil, and the same with sugar and maize. I also find out that in the cities you could have gotten 5 slices of real salami per month. Really?

Make no mistake, there were things to buy… like milk, beggining with 4 or 5 am in the morning, because if you got there later you risked of being milkless for your indolence. On the other hand you could just come and stay there with a chair from the evening before or late at night so you be the first on the line when the milk is on the race.

And powdered egg. And… pig heads, that must have been a real feast. And soy salami, why, you all need to be vegetarians cause we tell you to. If you did not turn vegetarian because you could only eat soy salami, you would definately do it because of refusing to eat the pork heads. Maybe some pork legs would do. Or, as people called these pig feet, Adidas. The name compensates for the lack of style. Oh, and a bread a week. Really, no you need to go on a diet, the diet of all people that are equal.

Same things, from a different angle:

My great grandfathers lived in the country side. So did my granma, with them. There was so little food sometimes that they wouldn’t know what to eat. One day, while she was sowing the ground, my great grandmother caught a deer by the foot. It did not run, it did not make any noise. That was a good thing, because you were not allowed to hunt. Not even kill your own livestock, whithout announcing Big Brother, except for pork. And people were afraid anyways to do too much. They ate the deer. They told us kids, just in case someone would ask, that it was a pork they had cut. They burried the skin so that not even dogs would find it.
To make a living my grandma was making tuica (she would sometimes exchange tuica for food). At that time it was illegal to do it without approvals or just illegal, I don’t remember exactly. And since the officialities could not get their presumtion confirmed from grown up traitors, they thought to ask the kids. I can remember even now the tall imposing policeman that asked “Is your granma making tuica?” while we were looking up at him for the dwarf-sized kindergarten chairs. I ignored him. My littler sister, just a kid of 3, could not defend herself, even if the teacher was insisting on him to leave us kids alone. So my sister admitted that it was true. The officialities never knew about this. The policeman had suddenly become a good friend who came to visit often, to pick up his payment.
I don’t recall too much more. All I really remember is seeing the pork head and thinking it was so disgusting. And that soon after the revolution you could buy oranges, without actually having to wait for 3 hours in a line while making room with your elbows. That was enough for me as a kid to understand that something was better. Plus the school vacation, wich suddenly got bigger!