Bunissima

Eram în clasa a 12-a și aveam niște sandale din alea cu talpa înaltă în genul anilor 70. Părinții mei ne luaseră pe mine și pe sora cea mică să mergem să schimbăm niște bani.

Mama îl avertizase pe tata înainte să plecăm, și încă o dată pe drum: “Bărbate, să nu cumva să te lași amețit de vr’un bijnițar din ala, că aștia sunt șmecheri, știu eu,”“Nu mami, nu, cum să mă duc…“ a venit răspunsul lui împăciuitor.

În centru, toate schimburile valutare erau închise în afara de doi bișnițari care puseseră satisfăcuți ochii pe noi și care ne abordară cu încredere de îndată ce eram îndeajuns de aproape pentru a ne vorbi.

Numărară ei banii în fața noastră, apoi noi o dată, ei încă o dată, și cerură bani de o bere. “Nu” veni răspunsul prompt al mamei de vreo câteva ori, când se saturară să întrebe.

După ce întoarseră spatele, mama dădu ordin: “Numără banii”.

Tata se execută.

Erau cu 500 de mii mai puțin. Or, în urmă cu 8-9 ani, asta era o sumă considerabilă de bani.

“Aoleo, pring gang, fugi!”

Eu îmi luai avânt cu cei 172 cm ai mei și cu sandalele cu platformă de înca 20 cm, cu ochelarii de soare bine înfipți în nas, mama cu sora cea mică în brațe, și alergăm, alergăm.

Ura și determinarea să nu-i las pe Șmecheri să scape după ce ne prostiseră într-o manieră așa de grosolană, mă ghidară probabil în așa fel încât să nu mă împiedic și să îmi rup picioarele, din cauza sandalelor - singurele pe care puteam să le aleg din toate încălțările în ziua aceea ne-norocită! și din cauza ochelarilor de soare, care mă ajutau împotriva luminii unei zile de vară cu un cer înnorat și apăsător.

Trecurăm pe lângă o grădiniță unde trebăluiau niște zidari, și mama întrebă din fugă:”Văzurăți doi bărbați alergând?”

“Pe acolo” arătară câteva salopete stropite de var.

Mă oprii să scanez toată strada, dar nici urmă de ei. N-avusei însă timp să îmi pierd speranța, că ceva îmi atrase atenția: o mașină neagră accelerând dintr-o parcare chiar peste stradă de mine, prin al cărei parbriz fumuriu îi văzui capul blondului. Spre surpriza mea, mașina se oprii la semafor! Ce bucurie! Aveam așa o sete să fac dreptate!

O luai la fugă și avusei îndrăzneala de îmi planta picioarele, cu deja infamele încălțări, direct în fața mașinii, cu mâinile bubuind pe capotă:”Da-ți-ne banii!.” Ei începură să gesticuleze din mașină, să mă dau la o parte, refuzând să se lase intimidați de mine.

“Ce bani?” “Știți voi mai bine!”

Încearcară ușor să mă ocolească, însă traficul din partea opusă nu le permise asta. Oamenii, pe stradă, se opreau, ascultând, întrebând. Le spusei înfruntător: “Eu de aici nu mă mișc până nu îmi dați banii!” Mama apăru cu zidarii și cu tata.

Povestea începu să se răspândească. Răufăcătorii începură să dea semne de iritare, păreau puțin nervoși. Eu eram convinsă că nu mai au pe unde scăpa, și le zâmbeam triumfătoare, proțăpită în fața mașinii și cu mâinile încrucișate.

De pe asfaltul fierbinte al unei zile cenușii de vară, oamenii începură să vocifereze scăzut și acuzator: “Da-ți-le banii! Da-ți-le banii!” Zidarii se apropiară ca un rău augur, cu mistriile lor albite de var, și, rezemați de mașina bișnițarilor sau cu mâinile pe capotă, le spuseră ferm: “Da-ți-le dom’ne banii la oameni!”

Șmecherii erau acum foarte nervoși. Își calculară din priviri șansele și întrebară cu un aer servil și ofensat: “Nici de-o bere, dom’le?”

Unul din ei îmi întinse cei cinci sute de mii, din care mă simții obligată să dau bani de o bere zidarilor.

Conform “cotidianului” Cancan, copilul a fost salvat de dumnezeu. Mai exact aici. În caz că își vor călca pe sufletul lor dumnezeiesc și vor schimba textul (lucru de care ma îndoiesc profund pentru că în general oamenii sunt prea orgolioși și se iau prea în serios), citez: “Insa pentru neglijenta mamei, Dumnezeu nu a vrut sa il pedepseasca pe micut, astfel ca bebelusul a scapat nevatamat.”

Eu i-am întrebat dacă sunt cumva cotidian creștin sub acoperire, dar nu au vrut să îmi răspundă sau n-au mai vrut să plătească programatorul pentru formularul de comentarii, că și așa e prea mare eforul pentru angajați să modereze comentariile, și mai ales să accepte critici. Astfel au mai mult timp să discute știrile in stilul “pe uliță”. Așa că formularul pentru comentarii e doar de formă ;

Și vreau sa multumesc pe această cale cotidianului 9am, care a reușit nemaipomenita performanță de a copia întocmai lălăiala de cancan. Adică deja aveam eu o părere slabă despre ei, dar de data asta chiar arată cât de puțin le pasă de orice. Da’ de reclame le pasă.

În urmă cu aproximativ trei ani, pe când locuiam la Brașov, încă mai foloseam metoda “trimisul pe autocar” a diverse obiecte, pachete, plicuri și cam tot ce era necesar. La un moment dat tatăl meu, deși nu tâmplar de meserie, a dat formă unor scânduri pentru o masă care urma să fie asamblată de viitorul proprietar. Cum avea să se dovedească mai târziu, răbdare, un ciocan, multe cuie și mult zgomot au făcut treaba. A ținut un an și ceva fară să se rupă, rezistând la greutate și zgâlțâindu-se la orice atingere. În final am dezasamblat-o și am auncat-o.

Proaspăt fabricată, masa a ajuns cumva în București, la sora mea. Pentru că ea nu avea nevoie de ea, s-a hotarât de comun acord că masa îmi va reveni, și că mi-o va trimite pe autocar. Zis și făcut. O trimite și îmi spune că șoferul vrea o sută cincizeci de mii trei sute de mii (adica 15 30 ron, dar la vremea respectivă se folosea sistemul vechi), pe care urma să i-i dau eu la destinație, pentru că ea nu îi dăduse binemeritatul bacșiș. Și că i s-a părut că șoferul era țigan. Cerea prea mult. Nu căra el masa în spate de la București, ci stătea doar stingheră in spatele autocarului.

Când a sosit Șoferul, mi-a zis ca nu poate să lase din preț, pentru că el chiar avea un bon tăiat de firmă pentru suma aia, pe care mi-l poate arăta chiar pentru a îmi dovedi, după ce îl face… Că e prin urmare imposibil să îmi dea masa fără banii ăia. Am stat, cred, mai bine de o jumate de ora încercând să-l conving că ăsta e un fel de jaf la scală mică, un fel de șantaj, si că nu poate să sechestreze un bun ce nu-i aparține. Mai ales că eu îi oferisem cincizeci de mii, o sumă foarte rezonabilă la vremea aceea. I-am zis că nu am telefon să o sun pe sora mea, ca să imi confirme suma, el insistând să o sun, și că sora mea îmi spusese doar ora la care ajunge masa, nu și suma. El nu și nu. Voia banii toți, așa cum erau pe bon. Ba putea să lase la minim o sută zece, dar nu mai puțin. Am încercat să fac apel la un sentiment uman de înțelegere acolo, de compătimire sau de milă, ceva, ba chiar am dat-o și pe partea religioasă, spre rușinea mea, pentru că… uf, nu sunt religioasă. Nu am reușit să o duc la capăt cu el. Mi-a zis să ma prezint cu toți banii a doua zi la cutare oră, că dacă nu aruncă masa pe nu știu unde, pe autostradă, doar să nu mi-o dea, așa cum mi-a spus franc.

Șoferul era țigan, într-adevăr. Lăcomia lui m-a frustrat enorm în seara aceea. L-am urât pentru că s-a comportat fără pic de bun simț, aceeași stare de spirit și valoare morală pe care țiganii o exploatează în general la ceilalți. Și pentru că am simțit că era determinat să profite pur și simplu de situație, fără alte considerente, simplu si curat, fără mustrări de conștiință. Însă nu am renunțat. Știind care era compania la care era angajat, am căutat, am sunat, am navigat pe internet, până am aflat cine era șeful, cu care am și vorbit a doua zi și i-am prezentat situația. Nu știa prea multe despre șofer așa ca mi-a zis să revin cu un telefon. În scurt timp am ajuns din nou la autogară, cu aceiași cincizeci de mii și cu mobilul în buzunar. Îmi zice Șoferul:
-Ai toți banii?
-Nu, dar cred că ar trebui să iei cei cincizeci de mii.
-De ce aș face asta?
-Pentru că, zic eu scoțând telefonul din geacă, dacă vrei, putem să vorbim cu șeful tău să vedem ce are și el de zis.
Furios, se duce la mașină și scoate un sac de rafie plin de lemnărie. Pe fața lui am văzut că de obicei nu e el cel înfrânt. Nu e niciodată prea târziu. Întinde mâna și îi dau cincizeci de mii.

A week ago I was in Sighisoara at the Blues festival. Outside the old medieval walls, just getting off the train, I have found the the city to be just like any other city with its people and their daily worries.

[In the mantime I had a peak at the old city, again, after a few years of a foemar visit here]

[the church seen from the city top]

[my favourite house from the old city of Sighisoara)]

Going up to the old citadel feels like you enter a different world because of the architecture, even if, unfortunately, can still see cars up there. Apart from the festival I had the chance to get a grasp of how food is like there. The restaurants are not very thrilling, maybe not in the winter time. The expectations were very quickly lowered summing up to the basic necessity of satisfying hunger. Being brave enough to look for food at 1 am in the morning proves to show what the hidden part of bravery is: thoughtless, to use an euphemism. But not because it’s your fault, people are apparently very sleepy in there and they go to bed early.

[the centuries old cemetery]

While going down on the old medieval building stairs for the concerts every night, I was lucky enough to be able to enjoy the snow falling down from the lights of the city, which made the entire experience more poetic.

[one of the sighisoara towers in the twilight]

Due to certain reasons, I missed the beggining of the concerts, in all the 3 nights of the show. Nonetheless, being there was real fun. The show was great, some bands better than others. The number of spectators was probably around 500 or even less. The public loved all the bands and singers and even if not all were perfect, it all came out great, because people were enjoying the experience. Who needs perfect when it’s fun?

The blues festival itself may be trying to raise to the level of an international renowned event, but its local color, modesty and location make it more like a niche, exclusivist event, that you discover by accident or if you have a very adventurous spirit. Locals, muzic frenzies and people directly involved in the organization of the festival are not included. The “local” color is given by the small city overall, by the way everyone was checking everyone else up to see if they knew them or just because it almost felt like the spectators, organizers and singers all together were like a small community where everyone knows everyone. I reckon that part of the checking is the human curiosity, but at some point it felt like all eyes were on you.

[the drummer is eight years old and the guitarist 10, they and their other colleague were a revelation for the crowd]

The first edition of the festival was in 2005, so it does not have a great deal of tradition, but it’s a great opportunity to be the witness of a simple and real fun event in a wonderful little medieval city.

A stroll around the city with the memory of some simpler things:

roses in a church’s garded-

some of the best greek fries with feta-

the Zavoi Park at night-

Aveam o vecină foarte nebunatică înainte. De fapt nici măcar nu era prea nebunatica dar nu am alt cuvânt pentru ea, care să sune îndeajuns de bine. Vecina asta a mea avea tot felul de prietene, unele mai frumoase, altele mai mult sau mai puţin inteligente. Nu că eu străluceam, dar măcar ma prefăceam. Una dintre ele era Ramona. Nu mai ştiu dacă pe Ramona o cunoscusem în vizită la vecina sau în discotecă, era şi asta unul dintre locurile lor preferate.

Cu Ramona nu schimbasem niciodată prea multe vorbe, mi se părea o tipă liniştită, care nu avea prea multe de spus, dar nu era genul de tipă retrasă, pur şi simplu avea o atitudine anume, un fel de ştiu-ce-fac, sunt cool, vorbesc cu tine dacă am eu chef.

În orăşelul acela mic, oamenii se deosebesc după anumite repere, după anumite standarde. Tinerii se deosebesc după studii. Unii învaţă multe manele, cum arata “colegii” de la discotecă şi cum să se îmbrace ca şi cum ar fi rapperi bad-asses din U.S.şi cum să îşi asorteze lanţurile false de aur ăăăă… fals. Alţii învaţă la facultatea privată din oraş iar alţii învaţa în alte oraşe mai mari si mai frumoase.

Fata asta, Ramona, le facuse pe toate, deşi nu avea decât 21 de ani anu’ trecut. Mă rog, aproape pe toate. La un moment dat era super îndrăgostită de un “şmecher” care făcea măgarii pe net. Când s-a terminat cu tipul asta de şmecherie, băiatul s-a dus în Italia la furat… pardon, la lucrat. Când i-au pus aştia interdicţie pe Italia, se însurase deja cu tipa în cauza, aşa că era liber ca pasărea cerului sa zboare înapoi în Italia.

După o vreme vecina mi-a spus că au divorţat. Şi că se căsătoriseră de fapt pentru nume. Mda, pentru că el avea interdicţie în Italia. Siiigur ca da. Părea o poveste de iubire aşa de frumoasă, care la douăzeci de ani culmina deja cu o căsătorie. Nici o problemă, nu mai e nevoie de maturitate sau de bani mulţi, căsatoria e zooop3r kul (pupici, inimioare şi sclipici la greu) la orice vârstă! Păcat de frumuseţe de rochie şi banii pentru organizarea nunţii.

Oricum, mă întâlnesc cu Ramona după o vreme. Eram la un rave party, nu ştiu ce căuta ea acolo, ca nu erau manele. De fapt ştiu, lucra, dar chiar nu ştiu de ce nu lucra la discotecă. Acolo aveau manele la kilogram, fără număr. Haha! (Ok, aici trebuie sa ma opresc, sa îmi trag vreo două palme “lasă-le naiba de manele, că fiecare om cu aia mă-sii, mai abţine-te fată”). Şi m-am gândit că ar fi drăgut să schimbăm vreo doua cuvinte.

Mi-a spus că nu se mai ducea la facultate. Mersese până atunci la o facultate privata, Spiru sau aşa ceva. Am întrebat-o cu vădită părere de rău - deşi nici nu ar fi trebuit să îmi pese - de ce şi dacă e sigură? Mi-a zis ca nu are rost să se ducă, e pierdere de timp şi profesorii sunt nişte incompetenţi care-i fac pe studenţi să îsi piarda timpul şi că o să îşi cumpere diploma pur si simplu, fără să se mai ducă la cursuri.

Eu sunt de modă veche. Nu m-aş angaja în domeniul în care am terminat (ştiu, las-o aşa, e doar o forma de a spune) fară a mă asigura că îmi amintesc cel puţin ce am studiat - glumesc - fară a revedea tot ce ar trebui să ştiu, ba chiar mai mult dacă aş avea timp. Altfel, de ce sa vrei o diplomă cumpărată în felul ăsta… Doar ca să îţi găseşti un job ca manager la McDonalds?

Cred că unora le place sa umble cu cioara vopsită după ei, atât timp cât îi face să arate bine în faţa altora. Eu una prefer cioara mea naturelle. (Asta da replică!)

Stam si ne injuram pe forumuri si ne balacarim pe discutiile din ziarele online ca la usa cortului. Suntem o natie de smecheri needucati, de manelisti poleiti cu aur si de persoane cool, care se imbraca aiurea, umbla cu aipodul la urechi si se uita sa vada daca ceilalti ii vad. Mai avem si fite, si artisti, si oameni mari care stiu multe lucruri.

Suntem toti insa atat de destepti incat stim intotdeuna cand altii nu au dreptate.

In primul rand, Romania e tara cu cele mai multe genii literare. Toata lumea stie cum se scrie corect si unii nu ezita a ii corecta nu numai pe autorii diverselor articole, ci chiar pe cei care comenteaza la acestea.

Apoi ii avem mereu pe cei care se indoiesc de veridicitatea/utilitatea lucrurilor. Examplele sunt numeroase, singurul la care ma pot gandi acum e un articol in care se vorbeste despre un control care trebuie sa asigure populatia ca va avea compartimente bine separate, cu intrari diferite etc (cam asa ceva) pentru fumatori si nefumatori. Si se gaseste intotdeuna cate un destept care urle ca de ce fac astia asa ceva, cand ar putea face altceva. Pai bine domne, daca asta se intampla cine esti tu sa te opui? Dumnezeu? Asta nu s-ar opune nici daca se omoara astia in Gaza, Darfur sau ca mor oameni nevinovati de foame. La ce sa te opui tu? Daca esti suparat pe guvern, pune mana si du-te acolo fa-te deputat ia-ti masina pe banii statului si multe case; fa greva daca iti e mai usor… sau tine-ti gura. Asta da idee!

Si apoi avem categoriile desteptului bun si a aluia prost (in sensul pe care “prost” il avea inainte de a deveni prost). Ala bun e al care zice: “Da recunosc, ai alta opinie, dar o respect” Nu stiu exact ce zice al rau, dar parca iese mereu asa:” @#@$#%$ 45345″. Uneori, din fericire, o doza de sarcasm si de superioritate este servita cu o gratie si o dezinvoltura aparte atunci cand unul destept gaseste pe altul mai prost, care nu intelege lucrurile la fel de bine. Si atunci, ce bucurie, ce sentimente paternale maternale si originare. Cata educatie.

Romanii contesta tot ce fac altii, mai putin ceea ce fac ei insisi. Cred ca lumea asta o sa moara de vanitate.

Nu am nici un sfarsit pentru toata lamentarea asta. Cred ca e un fel de xeroxare a anumitor chestii care ma deranjeaza, intr-o atitudine belicoasa pentru ca simt ca nu pot face nimic. Daca inainte citeam forumurile si vedeam si eu ce pareri pot sa aiba oamenii, acum ma crucesc pur si simplu cat de perpendicular si la vale o iau unii fata de subiecte, fata de ceilalti si de realitate. Nici nu mai citesc acum aberatiile astea. Cred ca publicatii precum 9am.ro nu au alta alegere decat sa lase toata lumea pestrita sa se desfasoare (si atunci ce teatru, ei si cititorii laolalta), ori pur si simplu nu le pasa (si atunci ce teatru, ei si cititorii laolalta).

Cred ca teatrul o sa traiasca din vanitatea celor multi.

Vanitas vanitatum et omnia vanitas.

Stiu ca e cam pompos, dar asta e, abtineti-va de la comentarii de astea. Eventual o greseala doua de ortografie… ceva?

‘Se numeste rugaciunea domneasca pentru ca ne-a fost data de hristos si ne rugam impreuna cu el cu insasi cuvintele sale:

‘”Tatal nostru care esti in ceruri” - este chemarea lui dumnezeu ca cel ce (aici trebuia “care”, ca el este, s-ar zice, o persoana, imateriala ce-i drept, dar indubitabil cineva) ne-a creat. Iar cuvantul “in ceruri” cheama inaltarea gandului spre ale lui dumnezeu si departarea de cele lumesti.’ Si cu totii o facem fantastic de bine. Adica ne inaltam la ceruri, deci, ne departam de cele lumesti si cam asa ceva. Cel mai des cand avem nevoie de ceva

‘”Sfinteasca-se numele tau” - recunoastem sfintenia lui dumnezeu si cerem sa coboare intre noi, peste noi, in noi. Ne luam angajamentul ca-l vom sfintii in comportament, ganduri, cuvintele noastre.’ Sigur ca ne luam angajamentul, sigur, daca dai ceva la schimb.

‘Trebuie sa inlocuim injuraturile: “mancate-ar raiul”, “luate-ar domnul”, “fire-al tatalui.”‘ Sa inlocuim injuraturile cu ce? A inlocui, adica, ceva cu ceva. Nu poti sa inlocuiesti ceva fara sa spui ce. E ca si cum ai compara ceva fara sa spui cu ce. Oricum, e mai plapitant sa te ia dracu’ decat sa te ia domnu’. In plus, stiti cu totii ce se intampla cand te ia domnu’ fie ca vrei sau nu. E cam ireversibil.

“Vie imparatia ta” - ii cerem sa reverse pacea, bucuria existenta in ceruri peste noi si sa ne invrednicim de a cunoaste in veci.’ A cunoaste ce? Religia nu stie ce e ala un C.D.? C.I.? Ce ce?!

“Faca-se voia ta, precum…” - ii cerem puterea de a savarsi binele, asemeni ingerilor sai, care se supun fara sa carteasca, implinind poruncile fara mahnire si cu toata recunostina fata de Dumenzeu. Fara mahnire, fara carcoteala, ei, foaie verde de trifoi, ai dat-o ca lupu-n oi! Romanu’ e altfel. Noi le-am inventat pe mahnire, pe carteala, pe nerecunostinta…

“Painea noastra, cea de toate zilele” - grija pentru trup dar si pentru cele necesare aproapelui nostru, castigata prin munca. Nu doar pentru trup sa ne ingrijim, ci ii cerem “Painea noastra cea spre fiinta” - painea spirituala si sufleteasca ce se dobandeste prin cunoasterea cuvintelor din evanghelie si impartasirea cu trupul si sufletul.’
Varianta 1 de comentariu: … ăă, cred ca ai incurcat filmu’ “painea spre fiinta” e din filmu’ care se cheama “alta rugaciune” sau “alte cuvinte sacre inventate de om.”

Varianta 2 de comentariu: mi se pare ca fraza asta, care este, nu prea are mare sens, adica, totu’ e cam ca dansa intr-insa.

Varianta 3 de comentariu: mai lasa trupul la o parte ca p-ala trebuie sa-l expunem pa hi5. Chiar daca avem 11-12 anisori. (nu imi cereti exemple, ca nu vi le dau, e suficient de jenant sa vezi fete de 11 ani in pozitii de hustler si machiate si (ne-)imbracate ca la televizor)

Concluzii
1. Daca tot te hotarasti, ca profesor de religie sa facii comentarii religioase, studiu sau analiza pe “text” religios, macar fa una mai inteligenta. Astea sunt niste boraturi pe care copii nu ar trebui niciodata sa trebuiasca sa le invete pentru un amarat de 10 care oricum nu conteaza nici in viata, nici in viata familiala, personala, sufleteasca sau/si spirituala, whatever.

2. Daca religia e obligatorie si daca unii copii sunt de alte religii, atunci ce, ii convertiti? Ah, nu ce alte religii?!! Eretici, si nu alta!

3. Daca a sti religie e atat de important, de ce nu se preda macar asa, ca povesti sau intr-o forma adecvata ce scrie in biblie? Sa se povesteasca ce scrie in vechiul si noul testament. Inainte erau desene animate cu personaje care cumva ajungeau “inapoi” si treceau prin toate momentele reprezentative din biblie. Macar erau instructive, invatai ceva. Acum s-au dus si nu mai avem decat Totally Spies, Naruto si alte chestii pentru generatia pop-cheapHipHop-hi5-messenger. Sa stie si copii astia ce inseamna biblia de fapt, sa stie ce invataminte se trag din biblie, care este “istoria” care sta la baza neamului abrahamic. Ce e aia re-li-gi-e!

4. Si ca tot veni vorba de religiile abrahamice, de ce sa nu se predea o istorie a religiilor acestora? De ce sa nu fie lasati ei, copii, sa aiba puterea de decizie. “Hai mama la biserica, ca e pastele. -Nu mama, eu nu vin, ca m-am facut evreu.”

Ah, nu, mii de scuze cuvioase, imi pare rau ca am pomenit tocmai de stramosii crestinilor, adica evreii, care sunt ca niste rude sarace care te jeneaza de fiecare data cand sunt prezente sau cand se aduce aminte de ele. Alungi ideea dintr-un gest al mainii ca si cum ai alunga o musca.

A si, am uitat, ce ar face bietii preoti daca nu ar mai preda si ei pe ici pe colo in caz ca enoriasii nu si-au onorat darile intru cele sfinte si eventual nu le-a ramas destula mancare si vin de pe la pomeni, paste, una-alta, donatii pentru o noua biserica?

DISCLAIMER: aceasta este o lectie de religie adevarata, predata in clasa a sasea. Comentariile imi apartin si imi pare rau daca lezeaza pe cineva, dar n-am ce face. Mi se pare de prost gust sa predai asa ceva unor copii de clasa a sasea intr-un limbaj de mult apus, cand ei au nevoie sa faca diferenta intre sexualitatea care le este bagata pe gat cu forta si a isi trai varsta adecvat, intre a fi hip si cool daca au un telefon ultima generatie si a fi modesti si concentrati asupra unor hobby-uri productive cum ar fi cititul, sportul, intre binele care inseamna bun simt si raul care inseamna aroganta. Si in cele din urma, dar foarte important, intre a invata ca spiritualitate nu inseamna religiozitate ci un anumit mod de a trai, a trai in sine.

Lately, I started running. I do this in the evening because I never wake up early enough and the rest of the day is really hot. All this happens on a road along a river, where people not only jog and walk but also gather on the side of the road in groups for different reasons. Some come there to smoke and thus give the wonderful opportunity of smoking for free while jogging to the people who jog, some come there to walk their dogs, some to stuck thier tongues in their boyfriens/girlfriend’s throats (get-a-room!), some to fish, some just to STARE or combine all these. But mostly yes, allcaps, S-T-A-R-E, you get the point, annoying, intense staring.